Lună: octombrie 2017

Povestea Colegiului Tehnologic „Grigore Cerchez” începe odată cu secolul al XX-lea, când Ecaterina şi Emanoil Pache Protopopescu, primar al Bucureştiului între anii 1888-1891, pun bazele clădirii, în anul 1908. Din anul 1926, clădirea intră în posesia Camerei de Comerţ şi Industrie, care va înfiinţa aici o Şcoală de Arte şi Meserii în anul 1931, funcţională până la instaurarea regimului comunist. Profilul tehnic este păstrat şi în perioada comunistă prin înfiinţarea unei Şcoli de ucenici care va funcţiona între 1966-1976, apoi a Liceului Industrial „Autobuzul”.

În anul 1998 numele liceului este schimbat în „Grigore Cerchez”, unul dintre celebrii arhitecţi din România anilor 1900-1920, ca o recunoaştere a meritelor pe care le-a avut în construirea şi renovarea clădirii.

Grigore Cerchez s-a născut pe 5 octombrie 1850 şi a decedat în anul 1927. Este cunoscut ca inginer, profesor şi arhitect român.

Tatăl său, maiorul Pandele Cerchez (1813-1859), era fiul ispravnicului de Prahova Scarlat Cerchez. Mama, Elisa Lahovary (1828-1903), era fiica clucerului Iancu Lahovary din Râmnicu Vâlcea. În anul 1960, după moartea tatălui, când viitorul arhitect avea doar 10 ani, se mută cu mama şi cei patru fraţi în Bucureşti.

Între 1866-1870 urmează cursurile liceale în Paris, apoi École Centrale des Arts et Manufactures de la Paris între 1870-1873.

A marcat istoria arhitecturii româneşti, realizând lucrări în stil neoclasic, eclectic, neogotic, neoromânesc sau brâncovenesc.

Pregătirea şi bogata experienţă în construcţii au făcut să îndeplinească cu succes numeroase funcţii: inginer-arhitect, organizator al serviciilor unor instituţii publice, restaurator, profesor, expert.

inginer-arhitect:

-în perioada 1874-1879 a ocupat funcţia de inginer-şef al Capitalei;

-membru al Societăţii de arhitecţi şi ingineri în 1876;

-membru al Societăţii Politehnice în 1876;

-realizează Planul de sistematizare al oraşului cu ocazia canalizării Dâmboviţei în anul 1883;

-arhitect al Ministerului Lucrărilor Publice în anul 1891;

-preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români între 1913-1918.

organizator al serviciilor unor instituţii publice:

-primar interimar al Bucureştiului în perioada aprilie-mai şi 1 august-21 noiembrie 1886;

-membru în Consiliul de Administraţie al C.F.R. şi Societăţii Române de Construcţii şi Lucrări Publice în anul 1889;

-Director general al Poştelor între 1905-1908.

profesor:

-primul curs de mecanică elementară la Şcoala Militară în 1875;

-profesor de geodezie, tehnologie şi construcţii la Şcoala de Poduri şi Şosele între 1880-1920;

-profesor la Şcoala Superioară de Arhitectură în 1897.

expert:

-membru în Comisia Tehnică Consultativă a Ateneului între 1886-1888;

-membru în Comisia Monumentelor Istorice în 1900, 1913-1927;

-membru al juriului concursului Gării Centrale în anul 1892.

Conform „Monitorului Comunal al Primăriei Bucuresci” din 14 decembrie 1886, Grigore Cerchez face parte din Consiliul Comunei, fiind ales, prin vot secret, ajutor de primar.

În ziua de 26 februarie 1891, în localul Serviciului tehnic al primăriei bucureştene, 24 de arhitecţi, printre care s-a aflat şi Grigore Cerchez, au decis înfiinţarea Societăţii Arhitecţilor Români.

În cadrul primului congres al tuturor arhitecţilor din România, care a avut loc între 25-26 februarie 1916, au fost urmărite: crearea unui Consiliu Superior de Arhitectură; instituirea unui regulament pentru concursurile publice pentru proiectele de clădiri „de orice gen”; reglementarea şi unificarea serviciilor de arhitectură ale statului, judeţelor şi comunelor; încredinţarea proiectelor de arhitectură numai arhitecţilor din România; expertizele judiciare referitoare la clădiri să fie atribuite numai arhitecţilor; renunţarea la proiectele-tip pentru clădirile mai importante, care puteau fi întocmite pentru lucrările de mai mică anvergură şi importanţă. A fost chiar desemnată o comisie alcătuită din 10 arhitecţi, care să întocmească memoriile corespunzătoare acestor revendicări, printre aceştia fiind şi Grigore Cerchez.

Grigore Cerchez este cel care a realizat proiectul de canalizare a Dâmboviţei, extinderea Palatului Regal de la Cotroceni şi amenajarea interioarelor lui, dar şi construcţia de şcoli, reşedinţe private, chiar monumente funerare.

„Prima lucrare edilitară de mari proporţii în Bucureşti a fost rectificarea şi adâncirea cursului Dâmboviţei. Planurile fuseseră întocmite de arhitectul Grigore Cerchez”, afirmă Constantin C. Giurescu în Istoria Bucureştilor.

Arhitectul Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică a Palatului Cotroceni în stil naţional romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra şi două foişoare cu coloane. Marele salon alb (Marele salon de recepţii) a luat naştere la iniţiativa Reginei Maria şi a fost obţinut din comasarea a două încăperi de dimensiuni mai reduse: Salonul de recepţii (stil Garnier Opera) şi Marea Sufragerie (stil renaştere franceză), cea în care la 14-27 august s-a semnat intrarea României în Primul Război Mondial. În Salonul Cerchez sunt expuse piese de mobilier specifice artei spaniole.

Numele său este legat de Şcoala Superioară de Arhitectură (1912-1927), Academia de Studii Economice (a participat la proiectare în anul 1913), Teatrul Comedia, actual Odeon(1911), Castelul Cantacuzino din Bușteni (1911), Casa Dissescu de pe Calea Victoriei (1910-1912), faţada Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” (1904-1908), vila numismatului Mihail C. Suțu din Constanța, Casa Lahovary (1906-1919).

Casa arhitectului Grigore Cerchez s-a aflat pe Calea Victoriei colţ cu strada Sevastopol, în perioada comunistă aici fiind sediul Uniunii Artiştilor Plastici din România. A fost afectată de cutremurul din 1977, fiind apoi demolată.

 

Bibliografie:

Giurescu, Constantin C., Istoria Bucureştilor, Editura Vremea, Bucureşti, 2009.

http://www.grigorecerchez.ro/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Cerchez

http://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/grigore-cerkez/

http://arhitectura-1906.ro/2016/12/societatea-arhitectilor-romani-si-statutul-arhitectului/

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9a/Monitorul_Prim%C4%83riei_Bucure%C8%99ti_1886-12-14%2C_nr._49.pdf

 

Pîrlea Cristian

clasa a X-a D

 

Primăvara, când natura se redeşteaptă, nori negri şi grei se adună deasupra Parcului Carol din Bucureşti, situat în apropierea zonei centrale, panorama pe care ţi-o oferă esplanada monumentală oferind privirii silueta impunătoare a Palatului Parlamentului.

Parcul a fost amenajat pe Dealul Filaretului, între anii 1900-1906, după planurile arhitectului francez Eduard Redont, fiind inaugurat pentru a sărbători 40 de ani de domnie a regelui Carol I şi 25 de ani de regat. Cândva, aici se întindeau renumitele podgorii ale Bucureştiului, viile unde familiile se întâlneau să strângă strugurii gustoşi. Astăzi, îndrăgostiţii străbat parcul cu pas agale, urmărind mulţimea copiilor care se joacă.

Peisaje naturale, alei sinuoase asfaltate, pante, scări, conifere, foioase, arbuşti, flori, toate te îndeamnă parcă să încerci a afla trecutul acestor locuri. Se spune că aici ar fi existat o clădire veche ce a slujit drept tribună unor luptători pentru libertatea poporului, ca Bălcescu, fraţii Goleşti sau Heliade şi de atunci i-ar fi rămas numele de „Câmpul Libertăţii”.

Se mai spune că locul unde a fost construit Mausoleul ar fi blestemat, pentru că aici a existat frumoasa clădire a Palatului Artelor, în care funcţiona Muzeul Militar, clădire ce a ars în anul 1938, a fost afectată apoi de cutremurul din anul 1940, urmând să fie demolată în 1943. Parcul a fost complet reamenajat în perioada comunistă, când a purtat numele de Parcul Libertăţii. Palatul Artelor şi cascada care se afla în faţa lui au fost înlocuite cu monumentul construit între anii 1959-1963, numit „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” la inaugurarea din data de 30 decembrie 1963, numele fiind schimbat în „Memorialul Eroilor Neamului” în anul 2006. Se pare că mausoleul a fost aproape de a fi demolat în anul 2004, pentru a se construi aici Catedrala Mântuirii Neamului.

O evoluţie sinuoasă a avut şi Mormântul Ostaşului Necunoscut, amplasat în anul 1923 în faţa Palatului Artelor, monument ridicat în memoria celor care s-au jertfit în Primul Război Mondial pentru întregirea neamului românesc. În anul 1958 este demontat şi mutat la Mausoleul de la Mărăşeşti, apoi readus în Parcul Carol în anul 1991, dar, pentru că în mausoleul conceput ca o necropolă se aflau înhumaţi dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ştefan Gheorghiu, Leontin Sălăjan, a fost amplasat provizoriu până în anul 2006, când a avut loc reamplasarea sa pe locul iniţial.

Istoria zbuciumată a acestui minunat colţ de natură nu te împiedică să admiri cadrul natural deosebit, prospeţimea, verdeaţa, monumentele, renumitele fântâni şi statui, dar şi cuplurile îndrăgostite sau copii cu biciclete, cu role, tinerii, vârstnicii care se plimbă în această oază de linişte. Dacă este foarte cald şi soarele pârjoleşte totul în calea lui, ai parte de umbră şi răcoare. Dacă ai spirit filosofic poţi medita citind ceea ce este scris pe podul care traversează lacul din zona centrală a parcului: „Cu toţii suntem în şanţ, dar unii dintre noi privesc la stele”.

Lifu Cosmin

clasa a XII-a A